Din vulcanul de eruptiea al revolutiei a izbucnit, asemenea larvei clocotitoare si ferbinti, si creatiile lui Alexei Mateevici „ cel mai inzestrat poet al Basarabiei de la inceputul secolului trecut, cintaretul infocat al pasurilor „baietului plugar” si al frumusetilor „limbii noastre”. Cuget bogat, fire aleasa, el si-a consacrat straduintele slujirii poporului sau cel oropsit. Suflet nobil si cinstit, s-a zbuciumat in cautarea adevarului, spre care a tins toata viata sa, dar pe care, cu toate acestea,nu i-a fost dat sa-l patrunda. De aici cautarile lui chinuitoare, ratacirile dureroase, cere-si au explicatia in izbitoarele contradictii ale epocii si in acele imprejurari specifice, in care el s-a format ca scriitor.
    Lumina zilei Alexei Mateevici a vazut-o la 16 martie 1888 in satul Cainari din raionul Causeni. Apoi si-a petrecut copilariea intr-un sat invecinat Zaim, unde parintii s-au mutat in anul 1893. Tatal sau „ parintele Mihai, cunoscatorde slova moldoveneasca, l-a obisnui de mic cu „limba vechilor cazanii”. Mama sa Nadejda, fiica protopopului Ion Neaga din Causeni, l-a alintat cu povesti si snoave populare. Meleagurile copilariei i-au oferit si alte vestigii graitoare ale trecutului pe care avea sa le evoce, cu putin timp inainte de sfirsitul sau prematur, in poezia „ Petre vechi”.
    In afara de cele ce au fost odata, adevarte sau inchipuite, Mateevici cunoaste acum si realitatea concreta din jurul sau. Fecior de preot de taran, el e prieten cu copii de tarani, iar apoi, cind i se implinesc anii, urmeaza alaturi de vreo alti treizeci de baieti ca dinsul scoala din sat. Traind in mijlocul taranilor,el le vede nevoiele si suferintele, starea de asuprire si de injosire, in care se afla, si se patrunde de o dragoste fierbinte pentru aceiasi napastuiti ai soartei, pe care o va pastra pe tot parcursul vietii sale.
    Inputerea traditiei familiale, Mateevici este trimis in anul 1898 sa-si continuie invatatura la scoala duhovniceasca din Chisinau, dupa absolvirea careei a intrat in 1902 la seminarul teologic de aici. El se arata a fi un elev sirguincios si ahtiat de cunostinte. Pasiunea cea mare insa o alcatuia insa o constituia insa literatura. Din marturiile contemporanilor stim, ca citea cu nesat in biblioteca bogata a seminarului nemuritoarele opere ale lui Puschin, Lermontov, Gogol, Necrasov, Lev Tolstoi etc. Studiind tot odata militanta publicistica literara lui Belinschi, Cernisevschii, Dobroliobov. In acest timp al a cunoscut si operele clasicilor moldoveni: Negruzi, Alecsandri, Crenga, Eminescu, Cosbuc, Sadoveanu etc.
    Cu natura lui sensibila Mateevici nici nu a putut sa nu reactioneze la tot ce se intimpla in jurul lui. Il indigna reprimarile singeroase ale aotoritatilor, actele de barbarie, savirsite de pogromistii antisemisti. Fireste il revolta in deosebi situatia deznajduita a maselor mari de taranime moldoveana. „La noi in Basarabia „ scria el in toamna anului 1906, „ parca te iau fiorii, cind incepi povestea suferintelor poporului nostru moldovean si a celor injositi, ce i-au fost scris sa indure”. La toate acestea s-a adaugat si o nenorocire personala, care avea sa-l zguduie profund.
    La 24 iulie 1906 inceteaza din viata tatal sau. In jurul parohiei, ce s-a declarat vacanta prin moarte lui, cum aflam dintr-un articol publicat mai pe urma de Mateevici, un tirg murdar si au loc intrigi, in care participau in egala masura clericii, hapsinii si culacii satului. Din acest motiv vaduva raposatului, cu patru copii nevirstnici pe miinele ei, o ameninta sa piarda mica avere agonisita si sa ramiie pe drumuri. Seminaristul aflat acasa, intr-o vacanta, e contrariat, cum scie el, de „moravurile preotimii basarabene”. Dupa parerea lui ele dovedesc doua lucruri: 1. ca tulburarile de astazi au atins tagma bisericeasca; 2. varsa putina lumina asupra unor oameni, asa numiti „fruntasi ai satului”, aratind pina la ce ajunge uneori ticalosia lor. Incheerile, pe care le trage Mateevici din relatarea mahinatiilor josnice, sunt cit se poate de categorice. „Cele povestite „ mentioneaza el, „constituie o fapta trista, aratind cu privire la preotii, doritori de „prihod”, cine impiedica propasirea satului, gindindu-se numai la bani, si in ce priveste „fruntasii”, care sunt acei oameni ce raspindesc prin sate huliganizmul si lupta impotriva luminarii taranilor”.
    In aceste imprejurari si intr-o asemenea stare de spirit, seminaristul de 18 ani isi face debutul in publicistica si leteratura. Rindurile citate mai sus, sunt extrase, din primul lui articol, intitulat „Chestiea preoteosca”si publicata in gazeta „Basarabia” din 20 septembrie 1906. Incepind cu aceasta data Mateevici devine pentru citeva luni unul din cei mai activi colaboratori ai gazetei.
    La virsta sa, relativ pricoce, el isi cunoaste pretul si manifesta o independenta de pareri rar intilnita la un adolescent. Astfel, primind din partea unui membru al redactiei gazetei „Basarabia” oferta de colaborare, insotita, cum se vede, de unele indicatii referitoare la tematica si caracterul materialelor solicitate, Mateevici ii raspunde fara echivoc: „Dumneata zici ca trebuie sa stiu de ce fel de materie are nevoie redactia. Eu cred, ca autorul trebuie sa fie liber in alesul subiectului pentru scrierile sale. Numai cu aceasta conditie ele pot prezenta ceva insemnat „.
    Din aceeasi scrisoare aflam, care au fost in acel moment preocuparile arzatoare a debutantului. Mentionind ca saranimea basarabeana a inceput deja sa se destepte sub „razele stralucitoare si invioratoare” ale „soarelui renasterii” si „ca ea se va porni pe calea luminii si a propasirii, infruntind toate piedicile”, el scrie in continuare „Mult ne mai ramine de lucrat pentru atingerea acestui scop. Dar fie lozinca noastra: sa lucram, sa lucram, sa lucram”.
    Fara a pregeta si folosindu-se de mijloacele publicitatii, pe care i le-a oferit gazeta „Basarabia”, Mateevici se apuca cu rivna de treduceri in viata poporului sau deziderat. Tot ce scrie si face el acum e subordonat unui singur scop: luminarii taranimii moldovenesti, educarii ei multilaterale, mobilizarii fortelor ei fizice si spirituale. Activitatea lui luminatoare se desfasoara concomitent pe mai multe planuri.
    Doua articole care se bucura de succes sunt „Lupta moldovenilor pentru drepturi” (Basarabia nr. 49, 1906) si „Ce ne trebuie noua?” (Basarabia nr. 53 1906). Aici Mateevici atrage atentia asupra drepturilor nationale si drepturile cetatenesti.
    Credinta naiva a lui Mateevici in binefacere s-au reflectat in aceste articole unde al vorbea nu numai despre libertatea Basarabiei si poporului ei dar si despre toate popoarele ce erau sub dominatia rusa.
    Debutul in literatura si-l face in traducerea unor povestioare de anton Cehov: „Vorba lunga”, „Primejdia. Povestea unui caraus”, si „Pradatorii”.
    A tradus si citeva opere cehe dar nu intr-o limba perfecta, dar asa ca sa inteleaga taranii. Le-a tradus in limba lor, a cautat sa fie pe gustul lor, si sa-i atraga subiectul.
    Dupa traduceri urmeaza chiar operele sale care impresioneaza prin confesiunea lor sincera, patimasa, prin lirizmul lor accentuat. Sufletul lui, tinar si generos, vibreaza de durerea multimii, ale mult oropsite mase taranesti. O spune singur intr-un articol, in care, vorbind despre nevoiele poporului moldovean, marturiseste: „Am pus in scrierile noastre tot dorul inimii lui”.
    Poeziele lui Mateevici, in majoritatea cazurilor, au caracter epic. Poezia „Cintecul zorilor”, spre exemplu, reprezinta un letopiset terist al obidelor indurate de moldoveni: „Ei au plugarit... viata toata. Aflindu-se in robie si lanturi. Ei au inecat ale sufletului daruri, zacind in ceata nestiintei. Ei au fost pradati de roada muncii lor, cit si de largile ogoare, pe care le-au lucrat. Si ca ur,are au fost mereu goi, lipsiti de toate-n lume si vesnic injositi.”.
    Poeziile din 1907 ale Lui Mateevici sunt de natura mai realiste, cumplite si neingaduitoare, exprimind minia surda a taranimii si avind un obiectiv foarte precis „ nedreptatile reale ale orinduirii existente atunci.
    Mateevici prin poeziile sale isi rosteste crezul in „Eu sunt”, care cheama la rascoala in „Cintecul zorilor”, care-si iubeste pamintul natal si poporul asuprit in poezia „Tara”.
    Dezuluzionatul, seminarist se lasa de scris si se deda invataturii. Absolvind in 1909 seminarul, e trimis ca stependiat la Academia teologica din Kiev. Peste un an, 1910, Mateevici ia din nou pana in mina, pentru colaborarea de data aceasta la revistele bisericesti „Luminatorul” si unde publica multe si diferite reportaje, studii de istoria bisericii, articole de folclor si filologie, versuri originale si traduse din poietii rusi, cu precadere de continutul religios.
    Cercetatorii au incercat sa explice tematica religioasa a lui Mateevici dupa locurile copilariei, evenimente istorice si Mediul care l-a inconjurat pe tot parcursul viietii „O personalitate poetica puternica, - cum remarcat just C. Dobrogeanu-Gherea, - nu se schimba asa de usor ... o schimbare radicala, absoluta e si o mai mare absurditate”.
    In 1914, dupa ce termina Academia teologica din Kiev, Mateevici se intoarce la Chisinau. Preotindu-se, e numit profesor de limba greaca la seminar. Cind izbucneste primul razboi mondial, e inrolat ca preot militar in regimul 41 de infanteria din Chisinau, impreuna cu care pleaca pe frontul galitian. Peste doi ani, in 1916, il gasim pe frontul romanesc, la Mararesti.
    In acesti ani Maeevici scri din ce in ce mai putin. In 1915 activitatea sa literara inceteaza cu totul. Din starea asta de intepenire creatoare il vor trezi abia evenimentele tulburatoare din primavara anului 1917, Revolutia din februarie, Miscarea tumultuoasa a maselor de soldati, muncitori si tarani. La 20 aprilie el scrie dim Mararesti sotii sale: „Si mai mult, simt oarecare navala bioiciune si de putere creatoare. Ceva a trezit mintea mea, gatap sa adoarma, ceva ma indeamna la munca literara. Parca nu-mi aduc aminte ca vre-o data scrisul sa-mi fi curs de sub pana cu atita usurinta ca acum”.
    In evolutiile poetului se deseneaza o etapa noua. El parca sa-r fi intors din nou cu fata spre realitate, zugraveste grozaviile literelor crincene de la Mararesti. („Vad prabusirea”), intruchipeaza cruzimile nemtilor, care cotropesc Romania si-i fura bogatiile („De-asupra targului Birlad”), Vede framintarea poporului sau, istovit de razboi, stors de energie.
    Semnificatia pentru creatiilr lui Mateevici Din aceasta perioada sunt poeziile „Cintec de leagan” si „Basarabenilor”.
    Moare la 13 august 1917 la Chisinau in jurul orelor 3.


    
    Mateevici a fost un bun conoscator al traditiilor si in general al vetii poporului moldovenesc, petrecundu-si copilaria in mijlocul taranilor din cainari si Zaim-inima bujacului, iar apoi studiind in mod special cultura lor spirituala.
    Pe cind studia la seminarul tologic din Chisinau (1902-1910), el a publicat in gazeta "Basarabia" trei articole privind traditiile si folclorul ritualic: “obiceiurile si rinduelile nuntii la moldoveni” basarabenii ,”colindele craciunului” (1906) si “sfintul vasile-Anul Nou in obiceiurile moldovenilor basarabeni” 1907.
    In perioada studiilor la academia teologica din Kiev (1910-1914) si dupa aciasta Alexandru Mateevici a colaborat active la revistele din basarabia. In prima revista tinarul cercetor a publicat in 1910 studiul lingvistic momente ale influentii bisericesti a supra originei si dezvoltarii istorice a limbii moldovenesti, in 1911 bocetele funerare. In aceeasi revista A.Mateevici a dat publicitatii o serie de studii etnografico-folcloristice referitoare la obiceiurile si poezia de calendar. In umerele din 1911 citim lucrarea semnata de A. Mateevici motive lerigioase in credintile si obiceiurile moldovenilor basarabeni. Urmatoarele stidii dpe aceeasi tema au constituit ciclul intitulat “Sarbatorile Mari si mici la moldoveni” sau schita a traditiilor moldovenesti religioase si de trai in anul 1912; in 1915-1916, pe cind se afla, ca poet militar, pe frontal galatian, apoi pe cel rominesc de la tecuci marasesti si-a publicat ultimul studio din acest ciclu anul nou la moldoveni. Din pacate , cu mici exceptii studiil;e mentionate ale lui Alexandru Mateevici, publicate in anii 1911,1916, n-au fost pina azi republicate, revalorificate. Insa ele sunt foarte pretioase mai ales prin informatiile lor; din studiile acestea afla despre starea creatiilor populare pe fundalul traiului, mentalitatii aspiratiilor poporului truditor in statele basarabene din primele 2 decenii ale seculului. Datele acestea ne servesc pentru a compara traditiile populare de azi cu cele din trecut. Tot o data, studiile contin si o serie de interpretari originale, de si uneori eronate, discutabile. Tot aici se cuvine sa amintim si urmatorul fapt care a influentat intr-o anumita masura asupra tematicii si caracterului unor lucrari ale lui Alexei Mateevici. El, ca si alti intelectuali din rusia tarista, era deceptionat din mai multe cauze, dintre care: inabusirea revolutiei din 1905-1907, imbratisarea de teolog, situatia materiala precare (ca student sarac, nea ajutat de mama-sa bolnava, vaduva cu alti trei copii), cea ce-l facea sa se intretina cu bani cistigati de pe urma publicatiilor din unele reviste bisericesti s.a. (Vartician I. Levit F. prefata la carte:Mateevici A. Scrieri alese. Chisinau.
    Am vrea sa subliniem ca nu e cazul ca cineva dintre cititorii revistei sa ne obecteze ca,republicind studiile etnografico-folcloristice ale lui A.Mateevici, propagind azi credinte religioase crestine, ca vorbim de prisos despre biserica, popi s.a.m.d. Acestea fac parte din istoriea Moldovenilor, a altor popoare crestine, de aceia n-ar trebui pur si simplu ocolite, ignorate, negate, ci explicate stiintilor, obiectiv cea ce si facem in cazul nostru. Sa tinem cont de asemenea si de faptul ca e vorba de lucrarile stiintifice ale autorului “Limbii noastre” o suta de ani de la nasterea caruia sarbatorim anul acesta. Studiul “Anul nou la moldoveni” e o relatare cu mult mai ampla si argumentata a articolului sau despre traditiile sarbatorii respective aparut in gazeta “Basarabia” (1907) . Dar studiul contine si multe informatii, opinii noi.
    Referitor la sfintul vasilii, despre care e vorba in studio, e necesar sa mentionam urmatoarele. Se stie ca in perioada crestinizmului cele mai multe sarbator, vechi, au fost inlocuite treptat de catre biserica prin altele, iclusiv cele ale sfintilor. Astfel, sarbatoarea sfintului. sf.Vasilii a fost fiscata in prima zi a anului zi pe care oamenii muncii o sarbatoreau cu mult inaintea crestinismului. Sfintul Vasile a devenit in mitologiea crestina “patronul sarbatorii anului nou si, ca urmare, ocrotitorul agriculturii”. De aceea si pina azi anul nou e numit de catre unii batrini sarbatoarea sfintului. Vasile. Din aceea cauza intr-o serie de variante ale uraturii traditionale (care pa parcursul secolelor e regitata in ajunul anului nou) eroului principal i se zice Sf. Vasile in locul numelui gospodarul care e felicitat cu ocazia inceperii anului. A. Mateevici a inteles just lucrul acesta, subliniind ca eroul haiturii, al “istoriei bucatile de pine” e de fapt nu sf.Vasile ci plugarul Moldovan in cazul sf.Vasile ca patron al sarbatorii anului nou si intr-o oarecare masura ca erou al uraturii,. Biserica a biruit partial si acest fapt era sustinut cu multa staruinta de unii cercetatori din trecut, adepti ai ideologie crestine. Idea aceasta a fost propagate orbesste (pe cale orala , precum si in presa periodica, in carti) chiar pina in primul deceniu postbelic. De sigur, pozitia data a avut urmari nedorite asupra multor lucratori ai frontului cultural din republica. Pina pe la sfirsitul anelor cincizeci multi credeau ca o data personajul principal al haiturii este mult sfint apoi intregul obicei e religios si, deci, nu trebue practicat in zilele noastre. Au fost cind imblatul cu plogusorul era interzis. Dar au trecut anii si lucrurile au fost intelese just. Azi aproape nimeni nu mai pune la indoiala caracterul progresit al uraturii, mai ales cel al textelor noi, actuale. Alte citeva elemente ale mitologiei crestine care au patruns in haitura traditionale inclusiv in variantele aduse A. Mateevici, sint: “a dat dumnezeu roada”, copacul copt e “ca si fata lui hristos” s a. A cuvintului (formule, cintece, ocupatii ritualice s.a.). Dar subliniem ca, desi eczista si acestea credinte veci A. Mateevici vorbea despre o serie de credinte si superstitii din ajunul vechii sarbatori a Anului nou : Toata noaptea trebue sa arda focul in vatra , luminarea la icoana. Ce credea ca se deschide cerul, ard comorile, vorbesc vitele, inbla duhurile rele s.a.m.d. Aacestea se explica prin faptul ca cele mai arhaice traditii calendaririce, inclusiv cele ale Anului nou, au avut la baza munca de fiece zi a oamenilor si traiul lor. dar si credinta vece in forma magica a diferitelor fenomene naturale, a anumitor actiuni ale omului, in cadrul sarbatorii Anului nou, scopul principal al traditiilor respective a fost todeauna unul pamintesc, real-a-i aguta omului in lupta pentru spunerea fortelor naturii, pentru eczistenta, usurarea muncii fizice, obtinerea unor recolte mari s.a. Aceasta functie magica initiala au avut-o si feluritele preziceri (referitoare la timp, roada, casatorie s.a.) practicate pe larg stramosii nostri, ca si la alte popoare, mai ales agrare, cu diferite ocazii, dar in special la inceput anului. Vezi in studiul lui A. Mateevic: calendarul popular agrar cu coji de ceapa, prezicirile ritualice ale fetelor in privinta “aflarii ursitilor” s.a. Pe parcusul secolelor, cu atit mai mult astazi, cind se dezvolta furtunos stiinta, cultura contemporana, prezicerile si-au perdut aproape complect sensul lor primar, magic, fiind doar prilej de distractie, mai ales pentru tineretul de la tara, in cazul nostru –la inceputul anului (Vezi: Tocarev C. A Pimeti i gadania, - In cartea: Istoriscie corni I razvitie obuceaev. –Moscva, 1983)
    In studiul lui A.Mateevic vom observa si idei proprii unor scoli din etnografia si folcloristica timpului. E vorba de scoala mitologica (cu aspect Latinist) de cea a imprumuturilor de subiecte folclorice s.a. Inca V. Alexandri pornind de la teoria scolii imprumuturilor sau migratiilor in domeniul folclorului, a indeficat personajul principal al uraturii traditionale cu Traian, imparatul romanilor: i-a zis sotiei agricultorului din haitura Dociana ( Drocia, Dacia – acesta ar fi fost numele ficeii regelui dacilor, Decebal ). Dupa editarea colectiei de folclor a lui V. Alecsandri ( 1866 ) in care era inclusa si varianta uraturii cu schimbarile mentionate, mai multi cercetatori sustineau, in mod gresit, ca haitura populara e o alegorie a cuceririi Daciei de catre Traian. Adept al acestei opinii era si A. Mateevic, care vedea in “badica Troean” un ecou al zeificarii inparatilor.
    A.Mateevic nu avea dreptate nici atunci cind spunea ca ziua de joi, pominita des in haitura ( Apornit intr,o joi /Cu plugul cu doisprezece boi) e o reministenta romina. In popor nu eczista vre-o datina care ar confirma esirea la arat anume in ziua de joi, dupa cum se spune in aproape fiecare varianta a uraturii. Asa spun haitorii, pe semen, pentru a avea o rima perfecta ( joi-boi ).
    A.Mateevici s-a referit pe larg si asupra traditiilor sarbatorii, care inchee ciclul manifistarilor populare cu ocaziea inceperii anului. E vorba de sarbatoarea ajunsa pina in zilele noastre cu numirea crestina Boteaza (sau Boteaza: Botezul lui Hristos ).In ajun ori in ziua 6 eanuarie se desfasurau (ca si soltitiul de earna, la Anul nou) anumite ritualuri de invocare a fertilitatii, fecundatii, sanatatii in noul an. Ce credea ca tot ce se savirsaste in aceasta zi are influenta asupra activitatii omului peste an ( magia “primei zile”, a inceputului). Acelasi caracter agrar il are si obiceiul care a ajuns pina azi de asemenea cu o numire crestina – “Ciraleisa” (refrenul formulei rostite provine din l. greaca: “Cirie, eleiso”-“Doamne, milueste” , pe cind liturgiile bisericesti se faceau in greceste ). Grupuri de baieti pina la 14 ani (pe alocuri si flacai) inconjurau casele, grajdurile, ocoalele, sunind din clopotei si rostind versuri de invocare a fertilitatii, fecundatatii, sanatatii (ca urarile finale ale haiturii, “semanatului”,”sorcovei”). Spre deosebire de cetele celor mascati da Anul nou, cei cu “Ciraleisa” purtau in vecime haine trditionale de sarbatoare, lucrate, de obicei, din produsele anului ce lua sfirsit: camasa alba de in sau de cinepa, cocogi ori suman alb, caciula de miel (la care se punea busuioc – simbol al sanatatii si frumusetii)s.a. De acestea haine sint legate anumite elemente mai tirziu ale obieceiului respective, despre care vorbeau D. Cantemir, A. Mateevic: imbracarea crucii cu o rocie alba, fuiorul daruit, busuiocul s.a.
    A. Mateevic nu avea dreptate cind afirma ca obiceiul “Ciraleisei” de Boboteaza e pur religios, si abea pe urma a capatat, dupa modelul uraturii de Anul nou, o nuanta lumeasca, agrara. Aparea aici logica ideia lui A. Mateevic. Insa procesul, totus, a fost invers: ca si in haitura, intr-o creatie populara precrestina au patrus unele elemente crestine (refrenul “cirie,eleison” si obiectul crucii din lemn purtate de uratori). Dupa cum marturisea inca D. Cantemir si sustinea si A. Mateevic, la inceputul imbla cu Ciraleisa capul fiecarei familii si doar mai tirziu, in special in nordul Moldovei, in Bucovina, obiceiul s,a incadrat in cel al imblarii portreotului prin sat cu sfintitul. Obiceiul Ciraleisei e practicat si azi de uni copii, mai ales in raioanele nistrene: Dubasari, Grigoropol, Slobozia, Anenii-Noi. Variantele textelor poetice sint laice. O serie de comentarii cu privire la elementele crestine din studiile A. Mateevic contine articolul lui G. Boteazu. A. Mateevic si creatia folclorica , aparut revista Nistru, 1986 A se vedea de asemenea si altele note ale noastre de la subsolul pajinilor studiului ce urmeaza al lui A. Mateevici.